Părți din mine

                      Astăzi vreau să las loc amintirilor să se desprindă din inima mea și să vă prezinte o parte frumoasă a vieții mele: cea profesională. Ceea ce vreau să subliez e că partea profesională, în ceea ce mă privește, este strâns legată de cea emoțională. Profesia mea nu se poate face doar cu ajutorul minții, ci e nevoie de mai mult decât atât. 

                       După cum mulți dintre voi știți am urmat un liceu vocațional, Liceul Pedagogic Costache Negri, în  Galați. A fost mult de muncă, dar a fost plăcut să lucrez cu pitici de grădiniță și clasele primare pe care noi îi învățam poezii, cântece, jocuri, iar ei ne ofereau lecții de iubire pură. Am avut noroc să avem o domnișoară dirigintă tânără și căreia îi plăcea profesia aleasă. Am făcut parte din prima ei generație și asta ne-a ajutat enorm. Am înțeles multe din tainele psihologie, pedagogiei, metodicii datorită dumneaei. Ne preda mereu apelând la exemple concrete. Am reușit să înțelegem termenii de specialitate fără să fim nevoiți să decriptăm manualele pentru liceele pedagogice.

                       Apoi a urmat Facultatea de Litere. Aici a fost mai multă teorie, pregătire în ceea ce înseamnă specializările, teorie pedagogică, dar mult mai puțină parte practică. Noroc de liceu! 

                      Partea frumoasă a fost când am început să predau. Nu mă gândeam că îmi va plăcea atât de mult, că mă voi lega atât de mult de elevii mei. E clar că cei mai lipicioși sunt picii de clasa aV-a sau gimnaziștii, dar liceenii au ceva aparte. Aceștia se află în cea mai dificilă etapă a vieții lor când încă domină partea afectivă, dar e momentul să se gândească și la viitorul lor profesional, când trebuie să ia decizii pentru toată viața și uneori, greșelile le pot fi distruge viitorul. La această vârstă, tinerii au nevoie de mai mult decât de simpli informatori de teorie. Liceenii au nevoie de un confesor, de un adult care să le ofere încredere în propriile forțe, de un părinte și un prieten în aceeași persoană, de un profesor care îi poate îndruma pe cel mai bun drum al vieții lor (atât profesionale, cât și personale).
                    Îmi place să fiu în mijlocul liceenilor, să râd și să plâng alături de ei, să mă mândresc cu ei peste ani când dovedesc tuturor că am avut dreptate să credem în ei. Orice copil care are încredere în forțele proprii va reuși să își deschidă mai bine și mai frumos aripile către viitor. 
                    Da, la școală/ liceu se râde și se plânge (în general la sfârșitul clasei a XII-a). Se râde la glume bune căci suntem oameni și noi, profesorii. La școală se zâmbește mult căci știm cu toții puterea zâmbetului care ne oferă optimism, încredere și putere să continuăm spre drumul împlinirii. Tot la școală ne creăm amintiri superbe și prietenii pentru o viață. 
                  După mai mult de 10 ani la catedră, pot spune cu mâna pe inimă că simt că mi-am ales bine profesia. Această mă împlinește sufletește. Simt că ajut și eu ca să facem din lumea asta cea mai bună variantă posibilă.